România mea, azi

Nu poți scrie obiectiv despre „Ziua Națională” când se întâmplă să fie și ziua ta. Și, pentru că știu că nu pot fi obiectiv, evit să-mi propun. Asta în chip de autoironie de spart gheața.

Cum definești o țară? De unde până unde ține România fiecăruia dintre noi? Cum ne raportăm pe noi, ca indivizi, la o construcție abstractă și atât de complexă cum este reprezentarea mentală a unei țări?

România este mai ușor de desenat pe hartă decât de desenat pe cortex. Celor mai mulți dintre noi ne este mai ușor să-i definim granițele decât să-i definim limitele. Învățăm mai întâi, la școală, să recunoaștem forma ei de pește creț cu botul țuguiat, să-i numim vecinii și granițele naturale. Puțin mai pe urmă aflăm că nici granițele, nici vecinii n-au fost mereu la fel. Deja din primele clase, odată cu informația obiectivă (de unde până unde și de când până când) ni se strecoară în începutul ăsta de reprezentare personală a propriei țări și primele clișee și stereotipuri, primele elemente de românism vag mitoid (în răstimpuri de-a dreptul mitoman), de la „bogățiile și frumusețile naturale” la trecutul glorios și vitejesc, de la „unitate națională” la vecinii pizmași și mușcători de glie strămoșească, de la lista canonică a marilor oameni de cultură până la lista inventatorilor și „primilor din lume care”. Foarte drept, nu suntem câtuși de puțin singura țară din lume atât de ispitită să-și idealizeze, mitologizeze și cosmetizeze trecutul. Și nici singura țară atât de gălăgios preocupată să-și descrie (și, eventual, explice) prezentul. Dar mi se pare că nu-s foarte multe așa de aiuritor de confuze în ce privește viitorul lor. În cartea mea, nu mai ajunge să definești o națiune pe baza unității de teritoriu, limbă, cultură și imagine despre trecut. Mi se pare mai rezonabil să definești o națiune după gradul de coeziune al imaginii sale colective despre viitor - cu cât imaginea asta este mai confuză iar „viitorul” este înțeles drept strict „mâine” sau „săptămâna viitoare”, cu atât ai de-a face mai degrabă cu o populație decât cu un popor.

La fel cum este nesănătos și contraproductiv să iubești un om idealizându-l, la fel cum este periculos să te iubești pe tine doar pentru că-ți înveți oglinda să te arate cât mai fără de cusur, mi se pare catastrofal să te numești „patriot” și să înțelegi prin asta că e un tabu să pomenești orice aspect negativ legat de țara al cărei cetățean patriot te declari. Resping deopotrivă excesul de „pozitivism” deșănțat referitor la România și români (apărat cu variațiuni de „las' că nici alții nu-s mai breji”) și excesul de negativism și cârcotășie, înclinat să arate cu degetul acuzator spre „Românica” (cât detest apelativul ăsta!) pentru orice insucces sau neputință personale.

Am mai tot auzit că există foarte mulți români foarte „buni” (indiferent ce vrem să însemne „buni” într-un moment sau context anume, inteligenți, mărinimoși, morali, culți, profesioniști, pricepuți etc.) și foarte mulți români foarte „răi” (fie ei proști, haini, hoți, ageamii, ipocriți, simulanți etc.), și că, în medie, nu stăm de fapt nici mai bine, nici mai prost decât alte nații. Sigur, statistic vorbind, pot să accept că așa s-ar putea să stea lucrurile. Aș spune totuși că este o mare diferență între „media lor” și „media noastră”. Există o medie a extremelor, și există o medie a numerelor medii. Ca să mă exprim mai clar: degeaba temperatura medie în două puncte de pe glob e aceeași, de 20 de grade, dacă într-un loc ea variază între 10 și 30, iar în celălalt între -10 și +50. În România mea, media ar trebui să însemne echilibru stabil și nu echilibru precar și imprevizibil.

Hai să ne uităm în jur, în noi și în propriile case, și să începem să acceptăm că nu putem „filtra” România. Tot România este și în bucătărie, și în dormitor, și pe trotuar și pe uliță, și în bancă și la catedră, și în raftul cu cărți și în cel cu bibelouri și sticle, și în „Rapsodiile române” și în manelele cu buricuri tremurânde, și în inventatorul stiloului și în generațiile care n-au mai știut ce face cu el și au început să bea cerneala. România se regăsește în hohotul de râs, în hazul de necaz și în hăhăiala tembelă și zeflemitoare; în lacrima de empatie și în jelania de circumstanță; în binele anonim și dezinteresat făcut unui străin și în pomana fariseică vegheată de patrafire.

Hai să ne asumăm toate ale noastre și să ni le canalizăm spre ce se poate obține mai bun cu ăștia, cum suntem, cât suntem - ăsta e „materialul clientului”, cu ăsta croim. Dar riscăm să rămânem fie goi, fie caraghios îmbrăcați, dacă pendulăm perpetuu între a ne plânge de ce stofă proastă ni s-a repartizat și a ne imagina că tot ce atingem se transformă în mătase. Dacă ne încăpățânăm să ne făurim o istorie mentală în care soldații romani s-au iubit curtenitor cu frumoasele fete dace, genele cumane, pecenege sau slave oricum or să zburde nerecunoscute mai departe. Dacă pentru fiecare confrate care fură, minte sau spune tâmpenii o să ne tot ascundem după Eminescu, Brâncuși, Nadia Comăneci și Mihai Viteazu, ne condamnăm la prelungirea exilului intern pe care părem să-l trăim indiferent dacă, momentan, avem domiciliul în Snagov sau Pipera, la Roma sau la Dublin.

La mulți ani cu lumină și noimă, oameni buni!